Răscrucea
(Autor Bogdan)
La o răscruce de drumuri s-au întâlnit doi oameni: un călugăr si un bancher. Prin ce împrejurare acea răscruce i-a pus faţă-n faţă e greu de desluşit dar nu şi imposibil, însă misterios este drumul pe care fiecare a lăsat în urmă-i răscrucea. Cum un călugăr poate fi găsit în asemenea împrejurări este mai lesne de închipuit, însa un bancher e greu de imaginat la o răspântie în mijlocul unei pustietăţi. Dar deşi părea că amândoi, cel puţin pentru o scurtă vreme, împărtăşeau aceeaşi soartă motivele care i-au adus în acelaşi loc sunt cu totul şi cu totul deosebite.
Cu faţa-i galben-lucie, cu obrajii supţi, cu barba neagră şi deasă răzimată în piept, cu ochii negrii pierduţi în contemplaţie şi cu mâinile reunite parcă într-o rugăciune fără de sfârşit călugărul parcă plutea, nu mergea, aducând mai degrabă cu o fiinţă din alte lumi o fiinţă ce scăpa determinării legilor fizicii. Nu se ştie din ce motiv - deşi acestea ar putea fi doua - duhovnicul lui îi ceruse să facă o ascultare cu totul şi cu totul aparte, neobişnuită. Este cunoscut faptul că porunca duhovnicului se urmează ca şi cum ar coborî de pe buzele Domnului Iisus Hristos. Călugării ştiu acest lucru şi încă prea bine că oricât de neobişnuită ar părea ascultarea aceasta trebuie făcută pentru că numai aşa el se curăţă de zgura propriei raţiuni lăsând loc încet, încet sălăşluirii în el a raţiunii divine; numai aşa călugărul Îl poate încredinţa pe Dumnezeu ca golit fiind de sine este un vas demn de a fi umplut cu voinţa divina, de a deveni unealta manifestării între semenii săi a voinţei divine - ce-şi poate dori un om mai mult? Cineva ar putea obiecta susţinând că această negare de sine este o cumplită mutilare a însuşi actului existenţei, o dezbrăcare de ceea ce omul are mai de preţ: raţiunea. Si noi la rândul nostru am putea obiecta ipoteticei persoane că această negare de sine într-adevăr există dar nu are ca scop inhibarea actului raţiunii ci tocmai transfigurarea lui, căpătarea acelui „gând al lui Hristos”. Ca să ajungi la o asemenea trăire este nevoie de o luptă cumplită, pe viaţă şi pe moarte cu cel mai mare duşman al omului: el însuşi.
Fie că îl considera destul de oţelit pentru a da piept cu lumea - dar a da piept cu lumea înseamnă să te aşezi pe o poziţie contrară ei, să o priveşti din afară şi nu dinlăuntrul ei -, fie că era un test pe care călugărul trebuind să-l treacă să descopere în sine fructul atâtor şi atâtor ani de nevoinţă, el trebuia să fie încredinţat că o dată păşind în lume tot ceea ce i se întâmplă este rodul voinţei divine, că el nu este decât o unealtă a manifestării acestei voinţe, iar dacă la un moment dat faptele par a nu avea o desfăşurare logică, de-a lungul nevoinţei sale a învăţat să nu se îndoiască ci să meargă mai departe oricât de ciudat şi lipsit de logică s-ar arăta lucrul acesta raţiunii sale, căci dacă se îndoieşte şi îşi dă urmare sieşi atunci este ca un vas care se sparge şi pierde toată esenţa nepreţuită încredinţată lui. E nevoie de un suflet oţelit pentru a da piept cu îndoiala, unul dintre capetele balaurului nevăzut care macină sufletul omului în fiecare milisecundă a existenţei sale. Aceasta îl adusese pe călugăr în lume: o datorie faţă de sine, faţă de semeni, dar mai ales faţă de Dumnezeu.
Cu totul alta este povestea bancherului care se afla aici numai şi numai datorită unui capriciu al vieţii pe care o ducea, o viaţă cufundată în plăceri, o viaţă al cărei sens nu era altul decât acela de a căuta plăceri mereu noi. Un grup foarte exclusivist de bancheri ai cărui membrii erau aşa de bogaţi încât nu mai ţineau socoteala propriilor lor avuţii, s-a văzut, aşa cum era şi de aşteptat, pus faţă în faţă cu inevitabilul: pur şi simplu nu mai găseau nici o modalitate de a-şi oferi plăceri. Sufletul lor era asemeni buretelui îmbibat cu apă care refuză să mai absoarbă chiar şi o picătura în plus. Scârbiţi peste măsură de ceea ce ar mai putea însemna plăcerea pentru ei stăteau copleşiţi de povara propriilor lor existenţe. În încăperea tapiţată cu marmură trona liniştea. Nici unul dintre ei nu mai avea puterea să scoată măcar un sunet, aşa erau de vlăguiţi şi cernuţi prin sita plăcerilor. Masa rotundă de marmură încrustată cu motive de cristal şi aur era la fel de tăcută ca şi cei ce ocupau scaunele de aur din jurul ei.
O linişte groasă ce umplea şi cel mai dosnic ungher al încăperii îi ţintuia parcă pe scaunele lor. Priviţi de cineva nevăzut acesta ar spune negreşit că masa şi scaunele şi ocupanţii lor formau un tot, de parcă sculptorul dintr-un început şi-ar fi gândit astfel opera sa. Deodată unuia dintre ei i se lumină faţa ca la o revelaţie şi rupse de pe buze exclamaţia: "Dar dacă...?" Ceilalţi pricepură numaidecât de parcă ar fi avut toţi acelaşi gând. Acum toţi nutreau acelaşi ideal, aveau aceeaşi dorinţă, şi fiecare dintre ei era nerăbdător să se lase pradă acestei idei cu totul neobişnuite.
Este uimitor cum uneori, oameni aflaţi la poli opuşi ai existenţei, sfârşesc în braţele aceluiaşi destin. Sărăcia poate fi deopotrivă o stare a existenţei sau un strigăt de ajutor. Aceasta fusese revelaţia care le străfulgerase conştiinţele într-o fracţiune de secundă.
Totul s-a petrecut de parca singura clipă cu adevărat vie din viaţa lor de până atunci fusese acea fracţiune revelatoare - tânjeau după sărăcie.
Călugărul îmbrăcase sărăcia ca pe o haină nu ca să-i ţină de cald ci ca să-l obişnuiască cu frigul: să nu-i fie frig la căldură ci să-i fie cald la frig. Bancherul, deocamdată, nu vedea în asta decât o experienţă, o prelungire extraordinară a plăcerii ordinare. Dacă pe parcurs, sufletul său ar răspunde revelaţiilor pe care sărăcia le arată celor care o urmează experienţa extraordinară de plăcere s-ar transforma în experienţă autentică de viaţă, atunci bancherul ar înceta prin a mai fi un simplu bancher şi, împărtăşindu-se din înţelesurile adânci ale vieţii avea să devină şi un om adevărat.
Fiecare din cei patru, căci patru erau, luă înfăţişare de cerşetor şi apucă fiecare pe drumul său. Nici unul dintre ei nu ştia ce-l aşteaptă şi cu atât mai puţin desluşeau posibilitatea că viaţa lor să se înnoiască într-adevăr şi nu să se învechească cu încă o plăcere. Dar tocmai acesta era esenţa revelaţiei: existenţa lor ajunsă la saturaţie căuta opusul ei precum alpinistul care cucerind piscul cel mai înalt al unui munte şi ne mai având unde să urce va fi nevoit să coboare.
Aşadar urmându-şi fiecare cărarea, unul dintre ei se întâlni la o răscruce de drumuri cu călugărul nostru. Multă pustie bătură până acolo fiecare dintre ei şi multă mai aveau de bătut însă bancherul nu ştia şi călugărului nu-i păsa - e uimitor cum resorturi diferite ale sufletului omenesc reuşesc să-i pună pe doi oameni complet deosebiţi faţă-n faţă cu aceeaşi situaţie.
Bancherul tare mult ar fi vrut să schimbe o vorbă cu primul om întâlnit după atâta vreme însă călugărul fără să-ţi ridice bărbia din piept şi ochii din pământ trecu mai departe alegând fără să ştie, fără să-i pese calea pe care venise bancherul. Acesta la rândul lui văzându-l pe călugăr alege calea pe care acesta venise. Trecând unul pe lângă celălalt fără să schimbe o privire, un gând, o vorbă. Aveau, în cele din urmă să schimbe între ei locul în lume. De fapt aceasta este adevărata răscruce când cei doi fără să se cunoască îşi vor lua locul, pentru scurtă vreme, unul altuia în lume.
Urmând cărarea călugărului, bancherul se adâncea şi mai mult în pustie şi în curând avea să înveţe prima lecţie a pustiei: singurătatea. Singurătatea are darul de a-l pune pe om faţă-n faţă cu el însuşi: unde mai poţi fugi de tine însuţi în pustie dacă nu tot spre tine însuţi: este ca şi cum nu ar mai exista puncte cardinale şi oricât te-ai îndepărta fugind de tine însuţi te îndrepţi tot spre tine însuţi aşa încât până la urmă nu ai încotro şi trebuie să asculţi ceea ce conştiinţa are să-ţi spună - nu i te poţi împotrivi prea mult pentru că acum eşti pe tărâmul ei, al singurătăţii şi aici ea, conştiinţa, face cărţile. Bancherul, om de lume şi petrecăreţ, mereu înconjurat de oameni găsea în prezenţa lor refugiul de sine însuşi, tertipul de a ocoli a sta faţă în faţă cu sine însuşi, cu conştiinţa - oglinda sinelui (care te arată aşa cum eşti). Refugiul celor patru în camera rece îmbrăcată în marmură este o tresăltare a conştiinţei. Camera aceea rece avea să le fie într-un fel sau altul mormânt. Fie mormânt vieţii lor de până atunci având astfel să se trezească la viaţa adevărată, fie viaţa lor de până atunci avea să le fie mormânt şi soarta lor era pecetluită.
Hăituit parcă de propria-i singurătate, bancherul străbătea pustia aproape secătuit de orice voinţă dar mai ales încredinţat că la orice pas este gată să cadă pradă unei fiare cumplite şi nevăzute, fiară a cărei răsuflare rece şi ascuţită o simţea în ceafă. Ca şi cum ar fi vrut să-i arate puţină milă pustietatea îi scoase în cale bancherului o mânăstire, o oază nu numai la propriu în acea pustietate dar şi o oază de credinţă în mijlocul acestei veritabile pustietăţi care se cheamă lume. Nu credea să se bucure vreodată că vede o mânăstire. Drumul prin care omul ajunge să dea sens vieţii, să o preţuiască la adevărata ei valoare, să o redescopere pură şi neatinsă de zgura existenţială, trece prin conştientizarea inutilităţii vieţii. Este revelaţia păsării phoenix: omul devenit scrum al existenţei, va renaşte la viaţă din propria cenuşă redescoperind-o pură, neatinsă de zgura celei precedente - focul încercării este rezistenţa la conştientizarea inutilităţii, altfel omul riscă să rămână cenuşă, adică să se simtă inutil pentru totdeauna, însă sentimentul inutilităţii trebuie să acţioneze ca o trambulină spre redescoperirea de sine şi nobleţea scopului de a trăi. Toate acestea le trăia din plin şi bancherul când i-a răsărit în faţă ceea ce mai târziu avea să o recunoască sub forma unicei fericiri pe pământ: mânăstirea. Singurătatea îl aruncase în focul cunoaşterii de sine, descoperindu-i treptat inutilitatea propriei existenţe. Dintre toate, aceasta este cea mai istovitoare muncă, aceea a cunoaşterii de sine. Sleit de orice forţă sufletească, ars în cenuşa propriei lui vieţi de până atunci în urma trecerii prin focul cunoaşterii de sine al cărei sălaş este chiar propria-i conştiinţă bancherul-cenuşă abia mai avu putere să bată în poarta mânăstirii. Descoperirea acestui liman începu să-i redea încrederea în viaţă, îi şoptea că muncile lui de până atunci nu erau zadarnice, că într-un fel sau altul acestea îi vor fi răsplătite. Cum? Nu ştia şi nici nu avea nevoie să ştie atâta vreme cât în lăuntrul lui era încredinţat că scopul descoperirii inutilităţii de sine duce spre descoperirea adevăratului scop al vieţii.
Începu să i se redeseneze în forme pure traiectorii ale vieţii despre a căror existenţă nu ştiuse până atunci, acum i se revela scopul muncilor lui din pustie, acum îşi lua răsplata în urma luptei cu conştiinţa inutilităţii de sine. Aceasta este renaşterea din propria cenuşă. La auzul cuvintelor "Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este Împărăţia cerurilor", la auzul fericirilor de pe munte sufletul lui începu să verse şiroaie de lacrimi, lacrimi ce aveau să topească şi ultimele urme de zgură rămase pe sufletul proaspăt renăscut, însă aceste urme, puţine, sunt şi cel mai greu de înlăturat deoarece sufletul trebuie să prindă rădăcini în noua viaţă la care a renăscut din cenuşa vieţii celei vechi. Bancherul deveni călugăr, împărţi toată averea săracilor şi Dumnezeu îl pecetlui cu multe daruri sufleteşti aflând lucruri mereu noi despre care merită să trăieşti şi să mori în aceeaşi măsură pentru că de fapt ştii pentru ce merită să trăieşti dacă ştii pentru ce eşti pregătit în orice moment să-ţi jertfeşti viaţa. Inutilitatea vieţii tocmai asta îi arătase că nu are un ideal pentru care să-şi jertfească viaţa or, renaşterea însemnă de fapt că, găsind nobleţea scopului de a trăi, descoperise nobleţea scopului de a se jertfi care sunt dealtfel inseparabile. Din fericire pentru el, dar din păcate pentru ceilalţi trei fusese singurul care spărsese crusta de gheaţă sub care înotase până atunci. Spărsese crusta şi acum era pe linia de plutire. Un om aflat pe linia de plutire poate fi salvat, însă cei ce înoată în adâncuri nu mai pot fi salvaţi, nu pot fi salvaţi de ei înşişi. Deasupra celorlalţi crusta s-a întărit şi mai mult.
Dar între timp ce se întâmpla cu călugărul? Pe unde îl purta Providenţa?
...