Omul-deşert sau dulcea tortură
(Autor Bogdan)
... Păşea agale... cu capul adâncit între umeri străin parcă de lumea, de viaţa aceasta, de tot ce înseamnă aici. Nimic nu-l mai tulbura, nimic nu părea că-l mai ţine legat de lumea aceasta şi totuşi... ceva... ca un lanţ nevăzut îi reamintea încontinuu starea lui de captivitate, de prizonier al existenţei şi culmea, legătura aceasta îl ţinea prizonier dar în acelaşi timp era însăşi esenţa existenţei, însuşi motivul existenţei. Existenţa în sine, viaţa, pentru el, nu mai însemna nimic, însă acea legătură puternică şi nevăzută... acea legătură...
A. era un băiat mai aparte: în ce sens, în ce măsură rămâne de văzut însă fără urmă de îndoială era mai aparte. Părea un om golit de orice dorinţă, străin vreunui ideal. Pentru el viaţa părea crudul torţionar medieval care nu mai înceta a-l ţine sclavul setei de sânge a cumplitei unelte de tortură şi totuşi ceva îi făcea tortura nu numai suportabilă ba chiar dulce, ba chiar era însăşi seva rezistenţei la tortură, era acel ceva ce îi făcea tortura dulce, îl făcea dependent de tortură ca de un drog...
Soarele deşertului este cu totul altul decât soarele câmpiei sau muntelui sau mării. Sub aceşti din urmă sori, da, cresc multe şi felurite vietăţi: toate apar şi dispar sub ochiul necruţător al acestui gardian al timpului, soarele care dă algoritm sau care este însuşi algoritmul vieţii gândit de Cineva: cu siguranţă e gândit de Cineva devreme ce are un scop căci devreme ce are un scop are şi o cauză, iar cauza nu poate fi de origine raţională decât atunci când culminează cu un scop. Acesta este martorul tăcut al apariţiei şi dispariţiei oricărei făpturi, cel ce împarte viaţa atâtor şi atâtor făpturi. Însă cu totul altul este soarele deşertului: el arde cu o asemenea putere încât pare că menirea lui nu e de a împărtăşi viaţă făpturii ci dimpotrivă, de a o lipsi de acest dar. Puţine făpturi pot ţine piept deşertului şi în ce măsură îşi datorează viaţa soarelui e discutabilă devreme ce ele încearcă să facă faţă acestei forţe copleşitoare: desigur că fără soare nu ar exista deloc dar ele îşi datorează existenţa nu soarelui direct ci indirect, adică luptei cu soarele.
Cei mai mulţi oameni sunt munte, câmpie, mare, în ei cresc atâtea şi atâtea făpturi: simţăminte, gânduri, speranţe, idealuri şi toate trec pe sub soarele acela plăcut şi primitor, trecere de o clipă: nici n-apucă bine să înflorească, că s-au şi ofilit. Să nu uităm un lucru că nu viaţa în sine este trecătoare cât trecătorii prin viaţă. Aşadar soarele vieţii dă viaţă pentru o clipă omului-câmpie, munte, mare şi tot ceea ce creşte în el este trecător…
Pe de altă parte omul-deşert este golit de tot ceea ce omul-câmpie sau munte sau mare cultivă în sine: el nu are dorinţe, are o dorinţă; el nu are idealuri, are un ideal şi cu atât mai puţin împliniri - pentru omul-deşert nu există împliniri. Deşertul rămâne mereu neschimbat, mereu acelaşi, scăpat parcă de supt mâna timpului şi uitat undeva în veşnicie. El merge mereu înainte, mereu neschimbat şi totuşi parcă stă pe loc căci poate aceasta este veşnicia: să înaintezi mereu şi în acelaşi timp să stai pe loc; înaintarea continuă să nu însemne decât mutarea dintr-un punct în acelaşi punct.
Omul-câmpie sau mare sau munte este condamnat împlinirilor căci cele ce se împlinesc se şi sfârşesc; de fapt acesta este sfârşitul lor: împlinirea - un ideal împlinit încetează prin a mai exista deoarece încetează prin a mai fi ideal.
Omul-deşert nu are împliniri şi deci idealul său este nemuritor devreme ce nu moare împlinindu-se, speranţa moare împreună cu propria ei împlinire la fel şi idealul şi dorinţa şi... iubirea. De fapt ce e iubirea dacă nu ideal, dorinţa, speranţa nu fiecare pe rând, ci toate deodată.
Acesta este şi blestemul şi binecuvântarea omului-deşert: este şi el un prizonier dar un altfel de prizonier nu al unei oaze trecătoare ci al unui deşert veşnic sau al unei veşnicii aride, cumplit de aridă. Acesta este blestemul existenţei sale dar şi binecuvântarea căci ne-împlinirea îl aruncă şi mai mult în braţele veşniciei.
Cam aceasta ar fi, în mare, frământarea existenţială a lui A. Cam aceste gânduri îi punea în mişcare atomii creierului său.
Puţini sunt astfel de oameni care poartă pe umeri povara veşniciei iar unul dintre aceştia era şi A. Cine putea spune ce se petrecea în sufletul lui? Nimeni. Şi el era conştient de asta şi nu cerea de la nimeni un fel de aprobare a propriei existenţe, adică să fie înţeles de către ceilalţi.
Vedea cum în jurul lui se bea, cu mult nesaţ, până la fund cupa fericirii trecătoare, a împlinirilor deşarte, împliniri de idealuri, dorinţe, speranţe ce au murit sufocate în faşă de propria lor împlinire dându-i omului, în mod fatal, sentimentul trecerii ce nu mai poate fi oprită.
Omul-deşert a înţeles toate acestea însă pentru el viaţa este un paradox: este şi blestem şi binecuvântare - blestem pentru că idealul lui nu se va împlini niciodată, şi binecuvântare căci prin ne-împlinire idealul va continua să fie viu: condiţia omului viu. Oricât ar părea deşertul de mort acesta este mai plin de viaţă decât orice câmpie, munte, mare. La cele de pe urma viaţa înseamnă ciclicitate şi varietate: deşertul înseamnă unicitate şi continuitate. Acesta este omul-deşert, acesta era A.
Lui un singur dor îi ardea pieptul, un singur ideal îi sfâşia existenţa şi era aşa de puternic precum soarele deşertului care nu lăsa loc prea multor vietăţi - arde tot în calea lui şi numai ceea ce e cu adevărat puternic rezistă.
Dorul lui A. era iubirea de dincolo de spaţiu, de timp: dorul lui de a strânge la piept un suflet cald şi curat şi care să-i încălzească inima şi să-i adape sufletul după atâta veşnicie, după atâta sete...
Toate acestea îi munceau cugetul făcându-l să se întrebe: oare există asemenea femeie, oare a existat, oare va exista?
A. caută femeia care să-i încălzească veşnicia.
A. caută poate imposibilul: împlinirea idealului în veşnicie - supravieţuirea idealului propriei împliniri - transcederea idealului de către veşnicie. Dar pentru ca idealul să se împlinească în veşnicie, adică să supravieţuiască blestemului propriei împliniri trebuie să îndeplinească o condiţie: să nu poată fi atins niciodată aşa încât împlinirea să însemne ne-împlinire şi ne-împlinirea, împlinire. Împlinirea unui ideal înseamnă propria lui materializare, înseamnă încetarea lui de a mai fi ideal, înseamnă abdicarea lui de la veşnicie şi căderea lui în timp - moartea unui ideal este propria lui împlinire. Veşnicia este aceea care ţine un ideal în stare pură, departe de propria împlinire şi deci propria ne-împlinire înseamnă adevărata sa împlinire: numai aşa un ideal poate supravieţui veşniciei atingând punctul în care împlinirea şi ne-împlinirea sunt una şi aceeaşi, când idealul renunţă la condiţia de a fi împlinit pentru condiţia de a exista în continuare.
A. poate a reuşit să zgârie timid coaja unuia dintre sensurile existenţei: ...