Duminica orbului...
(Autor Danion Vasile)
Andrei intră în biserică, bucuros că se află din nou în casa lui Dumnezeu. De când ieşise din spital tot aştepta momentul acesta.
Slujba de la mănăstirea Lainici era frumoasă. Îi părea rău că nu îi vedea pe monahi, îi părea rău că nu vedea icoanele. Se bucura însă că îi era mai uşor să îşi ţină mintea neîmprăştiată.
Nu mai fusese de multă vreme la Lainici. Acum venise hotârât să îşi găsească un alt duhovnic, pentru că duhovnicul lui, părintele Ioan, plecase la cele veşnice.
Din când în când se îndepărta cu mintea de la slujbă şi se ruga Domnului să găsească un duhovnic iscusit atât în lucrarea duhovnicească, cât şi în călăuzirea lui, a unui mirean, în vârtejul lumii iubitoare de păcat.
O vreme stătuse într-o mănăstire, ca să vadă dacă nu cumva locul său era acolo. Dar nu, nu avea chemare pentru monahism.
„Părinte, oare de ce nu m-a primit Dumnezeu în mănăstire? De ce nu m-am învrednicit să mă călugăresc? De ce simt că locul meu este în lume?”, îl întrebase odată pe părintele Ioan.
„Dacă toţi creştinii ar pleca la mănăstiri, atunci lumea ar deveni un pustiu duhovnicesc. Dar Hristos nu vrea numai mântuirea celor care sunt deja fii ai Bisericii. Vrea ca şi ceilalţi să vină la mântuire. Or, pentru asta au nevoie de modele, au nevoie de pilde. Trebuie să rămână iubitori de Dumnezeu şi în oraşe. Hristos nu a venit să întemeieze mănăstiri. A venit să îi mântuiască pe oameni. Lumea trebuie să primească învăţătura cea mântuitoare.
Nu te întrista că nu ai chemare spre mănăstire. Când îţi vei da seama că şi viaţa în lume este binecuvântată de Dumnezeu, când vei înţelege cât de frumoasă este viaţa de familie, tristeţea se va îndepărta de la tine.
Ar trebui să te întristezi dacă ai alege păcatul. Hristos nu ne va judeca pentru că nu am intrat în mănăstire, ci ne va judeca pentru că, acolo unde am trăit, am iubit păcatul şi nu virtutea, am ales voia noastră şi am lepădat voia lui Dumnezeu. Poţi duce viaţă de sfinţenie în lume, aşa cum poţi duce viaţă de păcat în mănăstire.
Chiar dacă monahii aleg o cale mai înaltă, chiar dacă nevoinţele lor sunt mai mari, calea lor nu neagă familia. Doar monahii nu au răsărit din pământ. Fără părinţi nu există copii. Dumnezeu aşteaptă ca fiecare om să îşi înmulţească talanţii pe care i-a primit. Aşa că nu fi trist că nu ai chemare spre monahism, încearcă să înţelegi că mirenii au chemarea lor, pe care o pot afla din cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt...”.”
Părintele Ioan îl ajutase mult de tot. La început, acest preot i se părea un duşman care vroia să îl îndepărteze de plăcerile tinereţii. Îl asculta prea puţin, şi prefera să trăiască în patimi. Dar răbdarea părintelui l-a ajutat să vină la pocăinţă. Dacă în loc să îl rabde l-ar fi gonit, nu ar mai fi venit la biserică niciodată.
Părintele Ioan s-a purtat blând cu el vreme îndelungată, şi atunci când a simţit că îl poate ridica din noroi nu a şovăit să o facă. Înainte de a muri, îi dăduse un canon foarte greu:
„După moartea mea, nu îţi las un canon cu mii de metanii sau cu multe catisme din Psaltire. Îţi dau un canon şi mai greu: găseşte-ţi un duhovnic în mâinile căruia să îţi poţi pune sufletul, de care să faci ascultare aşa cum ai făcut de mine. El va şti să îţi dea canonul potrivit creşterii tale duhovniceşti. Aş fi putut să te las eu în grija cuiva. Dar cred că e mai bine pentru tine să dai acest examen, acela de a-ţi alege un alt duhovnic... În Filocalii se găseşte un sfat de care trebuie să ţină seama şi mirenii: la alegerea călăuzei duhovniceşti trebuie multă chibzuinţă. Ca nu cumva cineva să se smintească de neputinţele povăţuitorului, şi să îl părăsească după puţină vreme. Când vei vrea să îţi alegi duhovnicul, să te gândeşti bine, să cauţi un părinte pe care să nu îl părăseşti sub pretext că nu ai ştiut ce fel de om este.”
„E mai bine să îmi găsesc un duhovnic ieromonah, nu? Nu mai găsesc alt preot de mir ca sfinţia voastră, sunteţi cu adevărat o excepţie.”
„Nu, nu sunt o excepţie. Mai sunt şi alţii în lume, care cu adevărat au dobândit sfinţenia, dar lumea nu se pricepe să îi recunoască. Se uită toţi după minuni sau exorcisme, şi nu îşi dau seama că nici o minune nu este mai mare decât tămăduirea unui suflet.”
„Nu credeţi totuşi că îmi va fi mai bine la un ieromonah?”
„Ştiu că Patericul românesc e plin de ieromonahi, nu de preoţi de mir. Dar aceasta nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt duhovnici buni. S-ar putea ca duhovnicul pe care ţi-l va rândui Dumnezeu să fie călugăr, aşa cum îţi doreşti. Viaţa lui, cu slujbe multe, cu canonul neîntrerupt care este slujirea credincioşilor, va modela viaţa ta în lume. Mulţi dintre cei mai sporiţi creştini pe care i-am cunoscut aveau ca duhovnici părinţii mai cunoscuţi din mănăstirile noastre. Să ştii însă că am cunoscut şi creştini pentru care spovedania la mănăstire a fost un capriciu, un mod de satisfacere a părerii înalte despre sine.
Şi să mai ştii că poţi găsi un preot de mir nu numai ca mine, ci mult mai sporit. Fără să vrei, ţi-ai făcut din mine un fel de idol, m-ai suit pe un soclu de care nu sunt vrednic, şi asta numai pentru că nu ai avut ocazia să cunoşti şi alţi preoţi de mir. Important nu este dacă duhovnicul este călugăr sau nu, nici câte metanii sau câtă milostenie face. Important este să fie doctor de suflete. Sfântul Ioan din Kronstadt mânca la multe mese la care era invitat, dar era mai sporit decât alţi pustnici care trăiau numai cu pâine şi apă. Numai Dumnezeu ştie care este mai sporit dintre toţi. Nici postul, nici milostenia nu fabrică duhovnicul: smerenia unuia poate cântări mai mult decât postirile îndelungate ale altuia. Aşa că roagă-te ca Dumnezeu să îţi lumineze mintea să găseşti doctorul cel mai bun pentru sufletul tău. Acesta poate să nu fie unul dintre cei cu mare faimă sau cu mari harisme. Dar de el ai nevoie, pentru că leacul său îţi va folosi mai mult decât reclama sau harismele altora...”
Pentru asta venise la mănăstire, ca să îşi găsească duhovnic. Cu o lună în urmă, după moartea părintelui său, se dusese la Mănăstirea Radu Vodă, ca să se roage la moaştele sfântului Nectarie. Părinţii de acolo, fiind tineri, nu i se păreau potriviţi pentru a-l călăuzi pe calea mântuirii. Acolo auzise pentru prima oară despre părintele Alexie de la biserica Adormirea Maicii Domnului.
Duminica următoare era în biserica aceasta şi asculta vrăjit cum slujea părintele. Dar predica nu îl mişcase: părintele vorbea despre iertarea vrăjmaşilor, despre smerenie şi despre înfruntarea necazurilor.
„Nu e prea sporit duhovniceşte. Aş fi preferat să vorbească despre subiecte înalte, despre lucrarea rugăciunii lui Iisus sau despre nevoinţele sfinţilor... Nu mă pot spovedi la el, nu e duhovnicul de care am nevoie, chiar dacă slujeşte atât de frumos.”
A doua zi l-a văzut pe preot mergând pe stradă lângă o fată îmbrăcată cam vulgar. Imaginea l-a surprins atât de tare, încât a făcut câţiva paşi după ei, ca să o vadă mai bine pe fata care semăna cu una dintre fostele sale colege de liceu. Şi, privindu-i, nu a fost atent la maşina care venea în mare viteză şi care l-a lovit puternic.
Nu era vina lui, era vina şoferului care conducea ameţit de băutură. Dar, dacă nu s-ar fi luat după cei doi, ci şi-ar fi văzut de drumul lui, nu ar fi fost lovit.
Maşina l-a trântit la pământ, fără să îl calce. Dar impactul fusese puternic şi Andrei îşi pierduse vederea. Urma să fie operat; avea mari şanse de vindecare. Îşi punea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nectarie, pe care îl iubea mult.
„Să luăm aminte, Sfintele, sfinţilor...”, auzi o voce care îi întrerupse şirul amintirilor.
Strana începuse să cânte un imn închinat Maicii Domnului, şi se auzea atât de frumos, încât pentru câteva clipe Andrei îşi imagină că se află chiar în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. Îşi dorea de multă vreme să ajungă în acel loc binecuvântat. Înainte de a veni la Lainici îi promisese Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că, dacă operaţia îi va reuşi, primul pelerinaj îl va face într-acolo.
Imnul se termină şi începu predica.
„În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh...” auzi vocea unui părinte, o voce care îl făcu să tresalte. Semăna cu vocea părintelui Alexie, doar că era mai dulce, mai caldă.
„Nu, părintele Alexie nu are ce să caute aici”, îşi spuse, având în inimă regretul că nu îl poate vedea pe preotul care predica.
Era duminica Fiului risipitor. Ar fi preferat să fie o altă duminică, să asculte un cuvânt despre vindecarea unui orb sau a unui alt bolnav. Dar nu avea ce face.
El nu se mai considera un fiu risipitor. Fusese odată fiu risipitor, dar de atunci trecuse mult timp... Se lăsă iarăşi în voia amintirilor. Îşi aduse aminte de prima sa spovedanie, îşi aduse aminte de întâlnirea sa cu părintele Ioan. Viaţa sa a fost schimbată în întregime de această întâlnire cu el.
Auzi cum cel care predica pomeni cuvântul „duhovnic”, şi deodată deveni atent: era foarte interesat de acest subiect.
”... şi, când fiul risipitor s-a întors acasă, tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Ştim că tatăl este Dumnezeu, iar fiul risipitor este omul păcătos. Ar trebui însă să vedem în tatăl fiului risipitor şi un chip al duhovnicului. Pentru că, într-un fel, toţi creştinii sunt fii risipitori. Toţi ne aflăm în război duhovnicesc, fie că vrem, fie că nu. Unii se predau, alţii luptă până la ultima suflare. Aceasta este crucea noastră: să ne luptăm din toate puterile pentru a fi ai lui Hristos.
Însă, vrem sau nu, în acest război suntem răniţi, mai mult sau mai puţin. Nici un sfânt nu a dus acest război fără a primi nici cea mai mică rană... Ca să fim învingători în această luptă, e foarte important să avem un dascăl bun...”
În timp ce părintele înşira citate din Sfinţii Părinţi despre importanţa duhovnicului, Andrei se rugă iar ca Dumnezeu să îi scoată în cale un duhovnic potrivit. La un moment dat auzi cum părintele vorbea despre ajutorul pe care îl primise el însuşi de la povăţuitorul său.
„Cu frică de Dumnezeu spun că, fără el, m-aş fi scufundat. Sunt ispite mai uşoare, care trec repede. Dar sunt ispite care se prăvălesc asupra noastră ca nişte bolovani. Şi, dacă nu avem un povăţuitor iscusit, nu rezistăm”. Părintele vorbea frumos, şi vorbele sale îi mergeau la inimă. Se gândi să se spovedească la acest părinte, după slujbă.
Pentru că vocea acestuia semăna cu a părintelui Alexie, Andrei începu să compare predicile celor doi. Stilul semăna, dar problemele erau diferite. Şi inima era diferită. Părintele Alexie avea în el dorinţa de a-i convinge pe credincioşi să înceapă lupta cea bună. Se asemăna unei căpetenii care îşi încuraja oştirea.
Preotul care predica acum era altfel: se adresa unor soldaţi hotărâţi să lupte, şi le arăta tehnica de luptă.
„Câtă diferenţă între un ieromonah şi un preot de mir - îşi spuse. Niciodată preoţii de mir nu vor ajunge la sfinţenia şi la măsura celor din mănăstire, oricât s-ar chinui”. Era din ce în ce mai hotărât să îşi găsească un duhovnic ieromonah. Aştepta să vadă dacă părintele care predica l-ar fi primit ca ucenic.
„Pentru monahii care îl au pe duhovnic în aceeaşi mănăstire cu ei, este uşor. Dar pentru mirenii care ajung greu la îndrumătorul lor, războiul este foarte greu. Pentru că, de multe ori, până să ajungă la doctor, boala se agravează. Dacă l-ar fi avut pe doctor lângă ei, s-ar fi vindecat înainte să se ajungă la alte complicaţii”.
„Aşa este - îşi spuse Andrei - dar ce să mă fac dacă nu am încredere în nici un preot de mir? Nădejdea mea tot în cei din mănăstire rămâne, chiar dacă nu am de gând să mă călugăresc.”
De obicei nu îşi lăsa mintea să rătăcească de la predică, dar de data aceasta, din cauza emoţiei provocate de faptul că îşi dorea să îşi găsească un duhovnic, se aduna mai greu. Iarăşi gândurile sale fură întrerupte. Părintele vorbea despre Casa în care se întorcea fiul risipitor, adică la Biserică. Cuvintele sale erau pline de putere.
„Trebuie să ne întoarcem din calea păcatului pe calea pe care ne-a arătat-o Hristos, pe calea mântuirii. Astfel vom primi răsplata pe care ne-o dorim, Împărăţia Cerurilor...”
Andrei auzise de multe ori aceste cuvinte. Dar, rostite de acest preot, păreau rostite pentru prima oară. Deşi vorbea de mai mult de o jumătate de oră, în biserică era linişte, nimeni nu se foia, nimeni nu şuşotea. Toţi sorbeau cuvintele predicii.
Andrei era din ce în ce mai convins că omul care vorbea era un adevărat rob al lui Dumnezeu, un om care Îl iubea pe Dumnezeu, un părinte care era în stare să îl înveţe şi pe el să dobândească această dragoste. Abia aştepta să se termine slujba ca să îi spună tatălui său hotărârea sa de a deveni ucenic al părintelui.
Tatăl său se apropiase de biserică abia după moartea soţiei sale, în urma discuţiilor cu Andrei. S-ar fi călugărit chiar, dacă nu ar fi trebuit să se îngrijească de creşterea fiului său. A încercat să trăiască în lume ca un călugăr, a încercat să ţină voturile monahale fără a intra în mănăstire. Mergea la toate slujbele la care mergea şi Andrei. Avea un duhovnic foarte tânăr, părintele Teodor, care era puţin mai mare decât fiul său, şi pe care îl aprecia mult. Fiul său însă nu putea depăşi diferenţa mică de vârstă dintre el şi părintele Teodor, ba chiar îi găsea tot timpul nod în papură. Asta mai ales datorită faptului că avea patima judecării aproapelui: sfânt să fi fost părintele Teodor, că Andrei sigur i-ar fi găsit vreun defect.
„Să înţelegem că suntem fii risipitori. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să lepădăm mândria şi păcatele, şi, chemând Lui asupra noastră, să ne învrednicim de veşnica mântuire. Amin.”
Părintele intră în altar. Sfânta Liturghie continua, dar Andrei nu mai putea răbda. Căuta cu mâna în dreapta, să îl simtă pe tatăl său. Îl trase de mânecă şi îi spuse:
„După slujbă, mă spovedesc. Predica părintelui m-a cucerit...”
Tatăl său nu îi răspunse nimic, deşi el aştepta să audă un cuvânt care să îi întărească hotărârea luată. Dar tatăl tăcea, ascultând slujba.
„Tata s-a supărat, nu vrea să mă spovedesc la mănăstire. El ar fi preferat să îmi găsesc un duhovnic mai aproape de noi. Dar nu. Orice ar fi, părinte care să vorbească aşa nu găsesc în tot Bucureştiul.”
Aceleaşi cuvinte i le repetă şi tatălui său, imediat ce ieşiră din biserică: „părinte care să vorbească aşa şi să respire atâta linişte nu găsesc în tot Bucureştiul!”.
„Andrei, ştii doar că împreună am fost în biserica părintelui Alexie...”
Andrei simţi un duh de răzvrătire: „Tată, mai lasă-mă cu părintele Alexie, eu vreau să mă spovedesc aici, înţelegi...” Se simţea neînţeles de către tatăl său. Dacă ar fi avut ochii sănătoşi, ar fi luat-o la fugă. Nu mai avusese discuţii contradictorii cu tatăl lui de multă vreme. De când îşi pierduse vederea devenise puţin cam nervos.
Sufletul lui era foarte încordat. I se părea că de hotărârea lui de a se spovedi la acest părinte iubitor de Dumnezeu depindea cel mai important lucru din viaţa lui.
Auzi în apropiere glasul părintelui care predicase. Ieşise destul de repede din biserică, pentru a sta de vorbă cu nişte oameni. La miruit rămăsese stareţul mănăstirii.
„Tată, du-mă la părintele care a predicat. Vreau să vorbesc cu el chiar acum...”
Andrei rosti aceste cuvinte cu glas ridicat, şi fără să vrea, fu auzit şi de alţii. Îl auzi chiar şi părintele care, dându-şi seama că tânărul nu îl vede, veni spre el.
„Sărut-mâna, părinte...” - zise tatăl său, bucuros că părintele venise la ei.
„Să fiţi binecuvântaţi”, auzi Andrei, în timp ce simţi pe cap o mână care îl binecuvânta. „Am auzit că vrei să stăm de vorbă. Dacă nu vă grăbiţi, vorbim mai pe seară. Dar dacă plecaţi, vorbim acum. Trebuie doar să îi spun părintelui stareţ că întârzii la masă.”
Andrei se bucură şi mai mult văzând cât de prietenos părea părintele. Chiar dacă stăteau până seara, nu mai avea răbdare până atunci:
„Părinte, dacă nu vă încurc prea tare, eu aş vrea să vorbesc cu sfinţia voastră chiar acum.”
„O clipă, mai întâi trebuie să vorbesc cu altcineva, mă întorc imediat.”
...