Bucuriile Craciunului - Scrisoare catre “oamenii mari”
(Autor Danion Vasile)
Încep aceasta scrisoare despre Craciun martu-ri-sind ceea ce toti crestinii adeveresc la praznuirea Sfintelor Pasti: “Hristos a Înviat!”
Aceste cuvinte se spun primavara, si nu iarna: stiu si eu asta. Atunci de ce rastorn ordinea fireasca a lucrurilor?
Stimati parinti (as vrea sa va spun “iubiti parinti”, dar deoarece nu ne cunoastem folosesc o formula sobra), va scrie un profesor de religie. Va scriu pentru ca am simtit nevoia sa va vorbesc în repetate rânduri. Am fost profesor de religie la o scoala generala, la o scoala postliceala, si mai nou tin ore la o gradinita crestina: am avut ocazia sa cunosc un numar foarte mare de copii, de la trei pâna la peste douazeci de ani, si prin intermediul copiilor, mai mult sau mai putin, i-am cunoscut si pe unii parinti.
Încep scrisoarea despre Craciun cu cuvintele care îmi sunt foarte dragi: “Hristos a Înviat!”. Si cred ca parintii crestini înteleg de ce, si poate chiar raspund în gândul lor: “Adevarat a Înviat!”
Lumea de astazi fuge de Învierea lui Hristos, lumea de astazi, care sta sub semnul pacatului si al apostaziei, vrea sa pastreze din credinta crestina numai un ambalaj superficial, care sa dea impresia ca lucrurile merg în directia buna. Încetul cu încetul, pe masura ce tot ce e curat si sfânt e izgonit din aceasta lume, se va renunta si la acest ambalaj “de anticariat”.
E trist ca Nasterea Domnului s-a transformat din pricina a bucuriei de Craciun în pretext al bucuriilor de Craciun. Adica sub masca unei sarbatori duhovnicesti, oamenii îsi fac cele mai ciudate pofte, îsi împlinesc cele mai rafinate patimi. E interesant faptul ca multi comercianti americani au renuntat sa numeasca Craciunul cu denumirea traditionala, “Christmas”, numindu-l mai nou “X-mas”... E mult mai potrivit numele de “X”-mas decât numele de “Craciun”. De Craciun nu ar trebui sa se faca petreceri destrabalate. Si totusi se fac. De Craciun nu ar trebui ca oamenii sa manânce peste masura, si totusi o fac.
“Dar în zilele de Craciun nu sunt plinele spitalele de oameni care au mâncat pâna li s-a facut rau, de crestini care de bucurie ca s-a terminat postul au mâncat mai mult decât manânca pagânii la praznicele lor?”
Aceia nu sunt crestini decât cu numele. Aceia nu au postit decât de forma. Credinta crestina nu tine numai cât e postul. Cine e crestin, e crestin si în posturi, si în afara posturilor. E crestin tot timpul. Si crestinul e cumpatat nu numai în post, ci tot timpul. Crestinul e de fapt într-un post continuu, care tine pâna la sfârsitul vietii pamântesti. Aceasta nu în-seam--na ca el nu stie sa se bucure de bunatatile pe care le primeste de la Dumnezeu. Stie sa se bucure, dar pastreaza masura în toate. Stie sa se bucure, si Îi multumeste lui Dumnezeu pentru ele. Dar nu se lasa robit de ele. Nu se lasa dominat de ele.
Crestinii pentru care sfârsitul postului înseam-na începutul desfrâului nu sunt crestini. Da, sunt oameni care dupa ce au postit tot postul o tin pâna la Boboteaza numai în chefuri, numai în betii. Dar acesti oameni nu sunt crestini.
Acesti oameni sarbatoresc “X-mas-ul”.
În scrisoarea de fata voi încerca sa va arat cât de diferit este Craciunul de “X-mas”, si sa va rog sa îi învatati pe copiii vostri sa nu confunde cele doua momente, chiar daca, din punct de vedere cronologic, se suprapun.
Cel mai simplu mod de a diferentia cele doua sarbatori este stabilirea legaturii lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om pentru mântuirea noastra. Si, pentru a usura aceasta diferentiere, vom porni de la faptul ca Hristos, Pruncul din staulul Betleemului, este Acelasi Hristos care a fost rastig-nit de oamenii pe care i-a iubit, si Acelasi Hristos care a Înviat din morti, cu moartea pe moarte calcând.
Acest adevar nu este prea comod. Pe cât de simplu este sa consideri Craciunul ca evocare a nasterii unui prunc într-un staul, prunc care a devenit un mare învatator al omenirii, chiar cel mai mare învatator, pe atât de greu este sa recunosti ca Pruncul este Mântuitorul care a primit a Se rastigni pentru pacatele noastre, Mântuitorul care a Înviat pentru a ne pregati noua locasuri ceresti.
Cei care vor sa separe Pruncul nascut de Fecioara Maria, de Hristosul cel Înviat din morti, încearca sa ucida Craciunul. Se aseamana lui Irod care, pentru a-l ucide pe Mesia, a dat ordin sa fie omorâti cei paisprezece mii de prunci.
Cine se simte stânjenit auzind de Craciun cuvintele “Hristos a Înviat!” dovedeste ca sarbatoarea sa nu are nimic în comun cu Hristos.
Sunt constient de faptul ca ideile pe care le pun pe hârtie pot parea ridicole, ca reprezinta un fir de praf pe balanta care, la celalalt capat, poarta tonele de reclame la casetofoane, aparate de epilat, anticonceptionale, excursii în strainatate, si toate la un pret redus: doar se apropie Craciunul. Mass-me-dia duce o lupta sustinuta pentru a transforma omul într-un robot care cumpara, într-un animal care traieste numai la nivel de epiderma.
Nimeni nu poate contesta ca, în vacarmul vânzatorilor de daruri de Craciun, glasul Bisericii de-abia se mai face auzit. Unii dintre cei care vin sa asculte slujba de Craciun o fac numai pentru a-si face norma de duhovnicie pentru jumatate de an, pentru a lua o gura de aer duhovnicesc care sa îi tina pâna la Pasti. Si chiar si ei se lasa ademeniti de mirosul puternic al mâncarurilor care îi asteapta si de al parfumului suav al bauturilor care le vor veseli inimile.
În înfruntarea dintre Biserica si mass-media, înfruntare care atinge apogeul de Pasti si de Cra-ciun, exista un arbitru pe care mass-media nu îl poate recunoaste, desi uneori îl invoca dezinvolta: e vorba de Însusi Dumnezeu.
Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu da dreptate Bisericii. Si aceasta nu dintr-o preferinta accidentala, ci pentru faptul ca Biserica este Mireasa tainica a lui Hristos.
Se duce un razboi crunt pentru ca de Craciun glasul Bisericii sa fie acoperit. Mai precis, diavolul a înteles ca cea mai iscusita tactica pentru a lovi în Biserica nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi generat o rezistenta martirica), ci pentru a include glasul Bisericii în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment, televiziunea trans--mite secvente emotionante de la slujba tinuta la cine stie ce mare catedrala, iar colindele sunt prezente cu multa risipa în ambianta programelor de pe marea majoritate a posturilor de televiziune.
S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzica hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cânta despre Nasterea Domnului cu aceeasi “evlavie” cu care cânta despre ultima iubire de pe plaja. Dar colindele lor nu au nimic din curatia colindelor adevarate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi niciodata fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde.
Stimati parinti, nu va scriu pentru a va face un rechizitoriu al deformarii Praznuirii Craciunului. Nu urmaresc decât sa punctez câteva din caracteristicile sale. Va scriu pentru a va ruga sa îi ajutati pe copiii vostri sa traiasca un Craciun adevarat.
Asta va sta în putinta sa le oferiti, oricât ati fi de saraci sau de bogati. Ma adresez voua, oamenilor mari, ca si cum as fi un prieten al copiilor. Sunt si eu un om mare. Sunt casatorit, am doi copii, si ar trebui sa nu ma simt foarte preocupat de problemele copiilor vostri. Nu am nici o vina ca am fost si sunt profesor de religie. Aceasta pozitie ma obliga sa ma rog si pentru copiii carora le predau, si pentru toti copiii din lume. Nu prin altceva decât prin faptul ca, iubind copiii, simt nevoia sa îi ajut din ce în ce mai mult.
Va scriu aceasta scrisoare pentru a va implora: nu le rapiti copiilor Craciunul. Cu aceeasi insistenta cu care comerciantii va trag de mâneca hainei pentru a cumpara doua ciocolate la pret de una, sau cinci pachete de curmale la pret de doua, eu va trag de mâneca sufletului: nu le rapiti copiilor Craciunul.
Nu aveti dreptul sa le rapiti copiilor Craciunul, asa cum nu aveti dreptul sa le rapiti copilaria.
Poate ca rândurile mele par alarmiste, poate ca nu întelegeti de ce va cer sa nu le rapiti copiilor Craciunul: pentru ca multi dintre parintii copiilor carora le-am fost profesor au facut aceasta. Cum? Foarte simplu: încurajându-i pe copii sa înteleaga prin Craciun o sarbatoare a placerilor, a prajiturilor si a distractiilor, o sarbatoare în care totul este permis si nimic nu este refuzat.
Copiii sunt învatati sa astepte Craciunul nu pentru a se bucura de Nasterea Domnului, ci pentru a se bucura de cine stie ce masinuta sau robotel, daca sunt baieti, sau de cine stie ce papusa, daca sunt fete.
Scrisoarea mea nu este sistematica, asa ca va rog sa nu cautati o succesiune logica în rândurile mele. Va scriu repede, va scriu grabindu-ma foarte tare deoarece este 29 noiembrie si daca nu va “trimit” scrisoarea la timp, risc sa o citeasca numai tipografii.
Ce vina au parintii care au crescut în comunism, si care nu au avut parte decât de Craciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei sa îsi învete copiii sa cunoasca o bucurie pe care ei însisi nu au cunoscut-o?
Iata o întrebare care pare dificila. Dar nu e chiar atât de dificila pe cât pare. Parintii care au crescut departe de Biserica, parintii care au crescut asteptându-l iarna pe Mos Gerila, ar trebui sa fie foarte sinceri cu ei însisi si sa recunoasca faptul ca vietile lor au fost triste.
Oamenii nu vor sa recunoasca acest adevar, ca departe de Biserica nu exista împlinire, dar aceasta este realitatea. Viata oamenilor mari este o viata foarte diferita de a copiilor: pentru copii viata este pli-na de speranta, este plina de promisiuni. Pe ma-su-ra ce trece timpul aceasta perspectiva se metamor-fo-zeaza dintr-o imagine de primavara într-o imagine de toamna. Viata nu este asa cum vrem noi. Viata este dura, viata este plina de greutati. Nu neaparat financiare, bogatii nu au probleme materiale dar sufleteste nu sunt deloc mai împliniti decât saracii.
În lumea pe care o cunoastem în clipa în care am devenit maturi, în clipa în care avem propria noastra familie, în clipa în care avem copiii nostri, vor creste si acesti copii. Sunt unii parinti care vor sa îsi pregateasca odraslele pentru supravietuirea în aceasta jungla contemporana crescându-i dupa principiul “homo homini lupus”. Copiii se maturizeaza foarte repede, cresc purtând în sufletele lor duritatea, si ajung fiare salbatice.
Alti parinti încearca sa îsi creasca copiii într-un rasfat maxim, confundând datoria de parinti cu obligatia de a transforma copilaria fiilor lor în vârsta tuturor placerilor împlinite. “Viata le va fi plina de greutati, macar sa cunoasca acum bucuria dorintei împlinite.”
Acest rasfat nu le prinde bine copiilor. Acest rasfat le distruge sufletele, si îi învata ca binele este acelasi lucru cu împlinirea vointei proprii. Copiii care asteapta Craciunul doar pentru a-si mari colec-tia de jucarii, sau doar pentru a-si mari “colectia” de vizite în parc vor creste fara a avea cunoaste bucuria Craciunului.
Ce este bucuria Craciunului? Este bucuria ca Hristos S-a nascut pentru mântuirea noastra. Ca Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii sa cunoasca Viata cea adevarata, Viata binecuvântata de Dumnezeu.
E usor sa spunem vorbe mari, fara acoperire. E usor sa negam bucuriile lumii acesteia fara a pune ceva în loc. Nu rareori întâlnim “cerberi” crestini care contesta tot ce tine de prezent, tot ce tine de lumea în care traim, si care au sufletele mai pustii decât ale celor pe care îi ameninta cu înfricosatoare chinuri ale veacului. Acesti falsi profeti contemporani fac rau Bisericii pentru ca prezinta credinta crestina ca pe o utopie, ca pe o filosofie care încearca sa rastoarne celelalte sisteme de gândire numai pentru a-si afirma o superioritate pe care nu este în stare sa o demonstreze.
Vom face înca doua-trei observatii despre trasaturile acestor profeti de ocazie tocmai pentru ca ei, sau mai bine zis înaintasii lor, sunt în mare masu--ra vinovati de declinul spiritual al lumii în care traim. Acesti “crestini alesi” nu înteleg ca Hristos a venit în lume pentru a modela vieti, pentru a le arata oamenilor calea spre cer si pentru a-i ajuta sa mear-ga pe aceasta cale: ei vor ca toata lumea sa tina cont de sfaturile lor, si confundând aceste sfaturi izvorâte mai mult din propria întelepciune decât din Evanghelie (chiar daca sunt îmbracate în poleiala evanghelica) cu întelepciunea suprema, încearca sa fie inchizitori care convertesc cu sabia cuvântului o lume apostata.
Ei vorbesc despre bucuria pe care o aduce Hristos, dar nu cunosc aceasta bucurie. Ei vorbesc despre pacea pe care o daruieste Hristos, dar sunt plini de tulburare. Ei vorbesc despre iubirea vrajmasilor, dar se mânie pe oricine nu vrea sa le acorde o importanta deosebita. Cuvintele lor sunt lipsite de putere. Cuvintele lor nu conving. Ei nu fac altceva decât sa nasca în mintile celorlalti teama de credinta crestina: “A fi crestin înseamna: unu- sa nu faci asta; doi- sa nu faci nici asta si nici asta; ...” si tot asa pâna când lista faptelor interzise depaseste imaginatia unui om normal. Daca i-am ruga pe acesti profeti sa ne spuna parerea lor despre cum trebuie petrecut Craciunul, nu ar trebui sa ne mire daca ne-ar înmâna o brosura plina de fraze lungi si plictisitoare, care ar începe fiecare cu cuvintele “Nu cumva...” sau “Nu trebuie sa...”.
Acesti alesi reduc credinta crestina la un “Nu...” înalt de doi metri si jumatate, care îi depa-ses-te pe toti. Dar credinta crestina este viata. Si viata nu se poate reduce la interdictii. Viata nu se poate reduce la nimic altceva, viata nu se poate ciunti sau deforma. Viata este viata. Viata crestina este sa Îl iubesti pe Dumnezeu, gustând înca de pe pamânt bucuriile vesniciei, si sa îti iubesti aproapele, pregustând comuniunea cu toti îngerii si sfintii. Viata crestina începe cu un “Da...” mare, cu un “Da...” pe care Dumnezeu l-a rostit atunci când, din multa Sa dragoste, l-a creat pe om.
Atunci când vorbim despre bucuria Craciunu-lui, oricât de mult s-ar îndeparta oamenii zilelor noastre de trairea duhovniceasca a acestui praznic, nu ar trebui sa pornim de la “Nu” -uri. Chiar daca omul este iubitor de patimi, chiar daca omul îsi doreste raiul numai prin vorbe, prin fapte arata contrariul.
Scurta mea scrisoare vrea sa va ceara un singur lucru: lasati-i pe copii sa se bucure de Sarba-toarea Nasterii Domnului. Si daca apare si un “nu”, adica rugamintea de a nu le fi furata aceasta bucurie, motivul este ca prea multi parinti le pregatesc copiilor un Craciun din care nu lipseste decât Hristos.
Nu îmi doresc sa ma aseman “crestinilor alesi” despre care am scris putin mai sus, si nu am de gând sa fac un rechizitoriu al neopagânismelor promovate de mass-media cu ocazia sarbatori crestine. Nu pentru ca îmi e teama ca voi fi ironizat (sunt situatii când ironia celorlalti dovedeste faptul ca spusele tale îi zgârie). Ci pentru ca vreau doar ca dragostea parintilor sa fie mai tare decât aceasta lume care încearca sa dezbine tot ce e frumos.
Stim în ce lume plina de minciuni, plina de compromisuri si de greutati crestem noi. Tot în ea vor creste si copiii nostri. “Nu suntem îngeri, si nici copiii nostri nu sunt.” E adevarat, dar la fel de adevarat este si faptul ca nimic în lumea aceasta nu poate împlini sufletele decât Dumnezeu.
Si nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii nostri de cunoasterea lui. Daca ei vor simti dragostea dum-ne-zeiasca, daca ei vor întelege Taina Pruncului nascut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va aprinde un foc care va arde toate gunoaiele pe care lumea aceasta încearca sa le îngramadeasca: focul credintei.
Copiii au nevoie de Craciun. Si noi avem nevoie. Cu toti avem nevoie de împlinire.
Sa fim sinceri cu noi însine: putem sa ne mintim sotii sau sotiile, putem sa ne mintim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem sa ne mintim (daca am ajuns sa ne mintim si pe noi, nu mai suntem oameni, ci suntem roboti a caror libertate “programata” nu înseamna alegerea între bine si rau, ci alegerea între diferitele forme ale raului).
Viata fara Dumnezeu este o viata stearpa. Si, daca noi, din cauza patimilor noastre, nu vrem sa cu-noastem aceasta viata, cel putin sa nu le rapim co-pi-ilor nostri posibilitatea de a o cunoaste. Sa nu le trans-formam Craciunul într-o sarbatoare a cadourilor.
“Si atunci, sa renuntam la cadouri?”
Nu, nu asta e solutia. Solutia este de a le da cadourilor atentia cuvenita, fara ca aceasta atentie sa goneasca importanta praznuirii Nasterii Fiului lui Dumnezeu. Peste câtiva ani de zile, masinutele si papusile de astazi nu îi vor ajuta sa reziste în jungla înconjuratoare. Da, copiii nostri au nevoie de jucarii (dar de jucarii care sa le dezvolte capacitatea psiho-mo--torie, nu sa le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator). Dar mai mult decât de jucarii au nevoie sa cunoasca mila lui Dumnezeu. Si, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor sti si sa se bucure de cadourile primite, si vor sti si sa aprecieze eforturile facute de parinti pentru a le procura aceste cadouri.
Exista parinti bogati care risipesc banii pe toate prostiile, si care considera ca, daca si-au îngropat copiii în teancuri de jucarii, acestia nu vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de Dumnezeu.
Îndraznesc sa le spun ca nu îsi cunosc copiii. Am ramas foarte mirat când unul dintre copiii ai carui parinti sunt printre cei mai înstariti din gradi-nita mi-a spus: “Ce bine ca vin la gradinita... Acasa ma simt ca într-o închisoare, numai jucarii, numai jocuri pe calculator. Aici am prieteni, am cu cine sa ma joc...” Si peste câteva minute a continuat: “Ce mult îmi place când ne vorbiti despre Dumnezeu. Simt liniste în suflet.” Îmi parea foarte bine ca astfel de vorbe izvorau din mintea lui. Citisem si auzisem multe despre modul în care este sufocata copilaria astazi, despre influenta nefasta a jocurilor pe calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strica pe copii. Dar vocea sincera a baiatului de la gradinita (care cu alta ocazie m-a rugat sa îl duc la biserica, sa vada si el o slujba, ca parintii nu l-au dus niciodata) mi-a confirmat ca cele citite si auzite sunt reale.
Chiar daca unii parinti nu vor sa înteleaga, copiii au nevoie de Dumnezeu. Predând religia la o gradinita simt din ce în ce mai clar acest lucru.
Parintilor care sunt saraci, care nu pot sa le ofere copiilor darurile pe care si le doresc de Craciun, le spun ca, daca îi vor creste în dreapta credinta, peste câtiva ani se vor bucura clipa de clipa de ei: bucuria Craciunului, ca si bucuria Sfintelor Pasti, nu va lipsi din casele lor: pentru ca, prin vietile lor, crestinii sunt dovezi vii ale Învierii lui Hristos. Peste ani, copiii lor vor pastra o curatie sufleteasca pe care bogatii necredinciosi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de bani.
Sunt parinte, am doi copii, si poate ca nu voi fi în stare sa le ofer un Craciun asa cum cred ca ar trebui sa aiba. Spovediti si împartasiti vor fi (si mi-as dori sa stiu ca se vor putea împartasi si când vor ajunge la vârsta liceului), daruri vor primi. Dar asta nu este de ajuns. S-ar putea ca priceperea mea si a sotiei mele sa nu dea rezultate bune. Dar eu nu încerc sa va conving sa va cresteti copiii cum mi-i cresc eu. De aceea nici nu va dau prea multe sfaturi. Nadajduiesc ca, daca veti întelege câta nevoie au nevoie copiii vostri de bucuria Craciunului, Îl veti ruga pe Dumnezeu sa va lumineze cum sa îi ajutati sa simta aceasta bucurie.
Un singur lucru va mai spun: mi-as dori ca, vazând voi bucuria Craciunului pe fetele lor, sa va dati seama ca si voi puteti fi partasi acestei bucurii. Îmi doresc sa fiti gelosi pe bucuria copiilor vostri si sa va doriti sa traiti (sau sa retraiti) aceasta bucurie. Se apropie praznicul. Veniti cu inimile deschise. Spovediti-va si împartasiti-va. Primiti-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din diferite parti ale lumii pacatului, ca sa Se daruiasca fiecaruia dintre ei în întregime: Hristos bate la usa inimilor voastre. Deschideti-I.
“Deschide usa, crestine...”
…
